Vasile Voiculescu a fost poet, prozator şi dramaturg român, a cărui activitate literară a culminat cu „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, o serie de 90 de sonete scrise pe durata a patru ani. Alături de scris, medicina a fost marea pasiune a vieții sale, însă după cum mărturisea unui prieten, familia „i-a adus cea mai mare satisfacție în viață”. Dincolo de prestigiul unei personalități de cultură, descoperim îndeaproape omul cu prezenta lui bunătate, blândețe și iubire de familie. La Muzeul Național al Literaturii Române se regăsesc documente ce i-au aparținut lui Vasile Voiculescu, printre care scrisoarea din 22 martie [1938] trimisă soției sale, Maria Mitescu, singura iubire a vieții lui. Din rândurile acesteia transpare afecțiunea deosebită pe care i-a purtat-o întreaga viață: „Acum te rog fii cuminte, ascultă și îngrijește-te. Nu te mai risipi în griji streine. Concentrează‑ți toate puterile ca să-ți păstrezi sănătatea”.
Idila dintre Vasile Voiculescu şi Maria Mitescu, nedorită de familiile acestora, s-a transformat într-o căsnicie, în ciuda piedicilor și intrigilor. Maria Mitescu, orfană de la vârsta de trei ani, era copila lui Constantin Mitescu, un ofiţer oltean descins la un regiment din oraşul petrolului. Colegi la Facultatea de Medicină, cei doi se căsătoresc în anul 1910. De atunci, tânărul poet s-a lăsat pătruns de fiorul iubirii, materializat de-a lungul vieţii în versuri şi epistole.
În sonetele sale, Vasile Voiculescu reușește să dea valoare artistică dualității esențiale a iubirii: dragostea ca exercițiu spiritual suprem și ca forță pasională, aproape tragică. Mai mult, poetul conferă iubirii durata peste timp, participarea la eternitate, poezia fiind privită ca o transfigurare a iubirii.