Muzeul Național al Literaturii Române organizează, în parteneriat cu Biblioteca Sfântului Sinod, la sediul său din Calea Griviței 64-66, în perioada 10-31 decembrie 2025, expoziția „CREDO IN UNUM DEUM”, care cuprinde cărți rare din colecțiile Bibliotecii Sfântului Sinod. Expoziția celebrează 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 325. Vernisajul va avea loc în data de 10 decembrie 2025, ora 17.00, la sediul MNLR din Calea Griviței 64-66. Vor lua cuvântul prof.univ.dr. Ioan Cristescu, director general MNLR, și Arhim. Policarp Chițulescu, director al Bibliotecii Sfântului Sinod.
După recunoașterea oficială a religiei creștine în Imperiul Roman, prin Edictul de la Milano din anul 313, sinoadele* ecumenice au devenit posibile.
Sinodul de la Niceea (325), convocat de Constantin I cel Mare, a fost prototipul sinoadelor ecumenice. Șapte astfel de sinoade, toate ținute în Răsărit, au fost recunoscute de Biserica bizantină (ortodoxă) ca fiind cu adevărat esențiale: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680-681) și Niceea (787).
Este interesant faptul că niciunul dintre sinoadele ecumenice nu a fost convocat de un papă. În schimb, împărații convocau sinoadele pe care adesea le și prezidau (fie personal, fie prin reprezentanții lor). Toate sinoadele constituiau întruniri extraordinare sau ocazionale. Prin urmare, literatura canonică nu avea reguli fixe privind convocarea, componența și organizarea lor.
TIMPUL ȘI LOCUL DESFĂȘURĂRII SINOADELOR ECUMENICE
În mod normal, circumstanțele determinau timpul și locul, mai ales că un număr mare de participanți călătoreau pe distanțe mari pentru a se prezenta la sinod. Sinoadele provinciale, însă, se întruneau în capitala provinciei. Acestea puteau fi convocate și „în locul unde episcopul metropolei va aproba” (cf. Calcedon, canonul 19; Trulan, canonul 8). Convocarea propriu-zisă avea loc într-o biserică precum Sfânta Sofia sau într-o clădire atașată bisericii, cum ar fi baptisteriul sau diaconicul, palatul imperial fiind și el o alternativă, așa cum o arată sinoadele ținute la Vlaherne și Trulan. Adesea, contingente individuale (de exemplu, cel egiptean și cel antiohian de la Efes și Calcedon) erau găzduite în clădiri diferite. Acest lucru nu a împiedicat întotdeauna conflictele sau chiar sinoadele separate sau fragmentare, care se întruneau pentru a submina activitatea majorității sau a opoziției, deoarece destul de des episcopii erau însoțiți de grupuri considerabile de susținători excesiv de zeloși, formați din preoți, călugări și laici. Trebuie menționat că acest element neepiscopal (adică fără drept de vot) era adesea invitat să vorbească și să se alăture discuției.
DOCUMENTELE SINODALE
Procesele-verbale ale deliberărilor au fost înregistrate cu atenție de secretari, deși unele, precum actele de la Niceea (325) și Constantinopol (381), nu au supraviețuit. Semnarea acestor documente era determinată de vechimea în hirotonie sau de ordinea tradițională (taxis) a scaunelor. Cele cinci scaune majore ale Imperiului (pentarhia): Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Roma, Alexandria aveau prioritate față de toate celelalte. Un preot sau diacon semna dacă participase ca reprezentant al unui anumit scaun. Pe lângă definițiile doctrinare, canoanele disciplinare care reglementau viața atât a clerului, cât și a laicilor erau, de asemenea, emise frecvent de sinoade. Adesea colectate separat, canoanele formau o componentă importantă a dreptului ecleziastic. Ocazional, anateme, excomunicări sau depoziții (kathaireseis-caterisirile) îndreptate împotriva unor indivizi sau grupuri erau atașate deciziilor dogmatice. Exilul sau închisoarea într-o mănăstire însoțeau uneori astfel de pedepse ecleziastice.
BISERICA ȘI STATUL
Puterea seculară era reprezentată în majoritatea sinoadelor, în special, în cele ecumenice și patriarhale. Având în vedere legăturile strânse dintre Biserică și Stat în Bizanțul creștin, acest lucru era natural și de înțeles. Interesul imperial pentru rezultatul sinoadelor a fost, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care sistemul de transport public (cursus publicus) a fost pus la dispoziția episcopilor de la Niceea în 325, dar explică, de asemenea, de ce împărații au prezidat unele sinoade și au luat parte la deliberările acestora. Este adevărat, abuzurile și chiar constrângerea imperială nu erau necunoscute, dar Biserica a avut succes (deși nu întotdeauna imediat) în a rezista presiunii unui împărat.
NICEEA (Νίκαια, azi. Iznik, Turcia), oraș în Bitinia. Unul dintre cele mai mari orașe bizantine, capitala unui imperiu în secolul al XIII-lea și sediul a două sinoade ecumenice, Niceea a prosperat datorită amplasării sale pe principalele rute comerciale și militare și controlului asupra unui vast teritoriu fertil. În Antichitatea târzie era un oraș mare, puternic fortificat, plin de clădiri publice și private. A fost o bază militară importantă – locul proclamării lui Valens ca împărat și al revoltei lui Prokopios – și sediul unei trezorerii imperiale unde erau depuse veniturile fiscale. Cutremurele din 363 și 368 și dezvoltarea noii capitale imperiale, Constantinopolul, i-au provocat declinul. În aceste secole, Biserica din Niceea a înflorit. După căderea Constantinopolului, în 1204, Niceea a adoptat inițial o poziție independentă, dar în 1206 l-a recunoscut pe Teodor I Lascaris ca împărat. Acesta a fost încoronat la Niceea în 1208. Până în anul 1261, Niceea a servit drept capitală a Imperiului aflat în refugiu.
PRIMUL SINOD ECUMENIC a avut loc la NICEEA, în perioada 20 mai – 19 iunie, cca. 25 august 325. Acesta a fost convocat de împăratul Constantin I cel Mare pentru a rezolva controversa asupra arianismului. Nu s-au păstrat actele lucrărilor sale, cu excepția unei liste de 20 de canoane emise de acest sinod, a Crezului formulat și a unei scrisori sinodale care îl excomunica pe **Arie. Numărul exact al episcopilor prezenți la sinod nu este cunoscut. Diverși autori dau cifre între 200 și 300, în timp ce tradiția bisericească fixează numărul la 318.
Simbolul e credință (Symbolum Nicaenum) redactat la acest sinod formează primele 7 articole din actualul Crez ortodox. Acesta prezintă credința creștină într-o formă condensată, în baza mărturiilor scripturistice și a practicii Bisericilor creștine, în special din Ierusalim și Antiohia.
CREZUL NICEEAN:
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor.
Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a coborât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Crezul a fost prima definiție dogmatică a Bisericii care a avut mai mult decât o simplă autoritate locală. Respingând subordonarea ontologică a Fiului față de Tatăl, teorie profesată de un preot alexandrin, Arie, sinodul a definit Logosul întrupat ca fiind consubstanțial sau homoosious (de o ființă) cu Tatăl. Implicația acestei definiții este vitală, căci dacă Hristos nu ar fi fost pe deplin divin, așa cum afirma arianismul, atunci omul nu ar fi putut spera să aibă parte de viața eternă sau de mântuirea divină. Sinodul s-a ocupat și de calcularea datei Paștilor, hotărând celebrarea acestuia în duminica de după luna plină care urmează echinocțiului de primăvară. În cele din urmă, printre reglementările sale disciplinare, canonul 6 este important pentru recunoașterea jurisdicției Romei, Alexandriei și Antiohiei. Acest canon marchează, în fapt, originea patriarhatelor.
Participanții la Sinodul I de la Niceea proveneau din provincii din interiorul Imperiului Roman, dar și din Armenia Mare, Persia, Caucaz, Crimeea, Gothia și Scythia Minor (Dobrogea). Personalitățile care s-au remarcat la Sinodul I de la Niceea sunt: Sf. Atanasie cel Mare, secretar al patriarhului Alexandru al Alexandriei, devenit el însuși patriarh al acestui scaun apostolic. Datorită Sf. Atanasie cel Mare s-au păstrat informații despre ceea ce s-a petrecut la Sinod pentru care a redactat și niște tratate-răspunsuri de mare valoare teologică. Istoricul Eusebiu Pamfilius, episcop al Cezareei Palestinei, a fost martor ocular și are contibuții remarcabile la cunoașterea desfășurării primului sinod ecumenic din 325. Alături de el mai furnizează informații istoricii Socrate, Sozomen și Teodoret. Au mai participat la sinod episcopii Eustatie al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului și Osiu de Cordoba, presupus președinte al sinodului. Papa Silvestru I al Romei a fost reprezentat de preoții Vitus și Vicentius. Sfinții Spiridon al Trimitundei și Nicolae al Mirelor, deși nu au lăsat tratate scrise, au devenit foarte populari prin viața lor de înaltă trăire creștină. Chiar dacă nu a participat la lucrări, Sf. Vasile cel Mare a redat de mai multe ori în scrierile sale Crezul niceean, iar Sf. Ilarie de Pictavium (Poitiers) a tradus acest crez pentru prima oară în limba latină.
REPREZENTĂRIILE SINOADELOR ÎN ARTĂ
Reprezentările sinoadelor care au supraviețuit până azi adoptă o formă strâns legată de cea a altor imagini ale autorității, cum ar fi Rusaliile și Judecata de Apoi. Urmând reprezentări antice târzii, acestea prezintă un semicerc de ierarhi care se întrunesc ca un colegiu și sunt supravegheați de împărat. Acest fapt poate fi ușor observat în frescele și gravurile din Țările Române.
Cele mai vechi imagini ale sinoadelor sunt cunoscute doar din texte. La începutul secolului al VIII-lea astfel de imagini erau destul de comune, inclusiv mozaicuri ale Primului Sinod de la Niceea într-o biserică necunoscută azi, din acel oraș. Mozaicuri care prezintă structuri care simbolizează fiecare dintre cele șapte sinoade ecumenice, multe reluate în secolul al XII-lea și astăzi păstrate fragmentar, au supraviețuit în Biserica Nașterii Domnului din Betleem.
*SINODUL (din gr. σύνοδος = “a merge împreună” sau “întâlnire”) reprezintă acel organism deliberativ al episcopilor și reprezentanților ecleziastici (preoți, diaconi, laici sau călugări) care se adunau pentru a discuta și reglementa chestiuni disputate de doctrină și administrație. Astfel de adunări, care puteau fi ecumenice (reprezentând, cel puțin teoretic, întregul episcopat al Imperiului), metropolitane, episcopale, patriarhale, exprimau natura esențială a Bisericii de comunitate în comuniune. Biserica a funcționat încă de la început în spiritul sinodal sau conciliar.
**ARIUS (sau Arie; n. anii 250 d.Hr., Cirenaica, Libia – d. 336 d.Hr., Constantinopol, Roma Antică) a fost un preot creștin din Alexandria, Egipt, de origini libiene. După el a fost denumit arianismul, învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, care susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern.
