,,Dă-mi mâna ta, nu-i nevoie de aripi”, scrie, într-un sonet, poetul Vasile Voiculescu.
Rezonanța cu natura, cu anotimpurile, cu ritmurile cosmice, a reprezentat, întotdeauna, o coordonată esenţială a operei poetului misterios, care încearcă a ne face accesibilă măreția cosmosului și ne-o dezvăluie, reamintindu-ne că trăim înconjuraţi de frumuseţea creaţiei și de miracolul vieţii.
Vă prezentăm o poezie inedită, „Mică Primăvară”, transcrisă „pe curat”, aşa cum obişnuia poetul.
Manuscrisul a fost donat Muzeului Național al Literaturii Române, în anul 1975, de Maria Geană.
Primăvara, în viziunea poetului, este o zeitate „cu ochi mari şi verzi”, iar numele anotimpului este scris cu majusculă, fapt ce-i conferă solemnitate.
Zâmbind aninat peste hăuri
Azi soarele singur e domn.
Rup repede şerpii prin găuri
Lungi noduri de somn
Sparg alba şi recea cătuşă
Vitejii subţiri ghiocei
Cu tainice cântece-n guşă
Trec lini prin lumini porumbei.
Coline şi tinere ţarne
Îşi ţes pestriţe pestelci
Porneşte să ia lumea în coarne
Molateca oaste de melci.
Mustoasă dă vremea în mugur
Sub zodia cu ochi mari şi verzi
Din funduri ies gânduri la pluguri
Și-n brazdele tale te pierzi.
(„Mică Primăvară”)
Text de Oana Oros
Foto: Arhiva MNLR
