În inima Bucureștiului vechi, la Casa memorială „Anton Pann”, acolo unde muzica versului românesc s-a născut cândva din lutul viu al tradiției, poezia a renăscut pentru o seară în limba universală a iubirii. Recitalul poetic „Vocea Iubirii – Yunus Emre”, organizat în parteneriat cu Institutul Yunus Emre și Asociația Radiografia Culturală, a adus în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București (FIPB) un moment de profundă liniște și reconectare.
Figura lui Yunus Emre, poet mistic al secolului al XIII-lea, una dintre cele mai luminoase voci ale spiritualității turce, a fost readusă la viață printr-un recital sensibil, în care cuvântul a fost tratat cu delicatețea unei rugăciuni. Versurile sale, traduse cu grijă și rostite cu har, s-au revărsat cu profunzime prin vocile actorilor Cezar Ghioca și Oana Ghioca. Cei doi au creat un spațiu de intimitate lirică, în care timpul părea suspendat, iar publicul – transformat în martor tăcut al unei revelații interioare.
Pentru Yunus Emre, iubirea nu este o temă poetică, ci esența vieții însăși – iubirea de oameni, de Dumnezeu, de adevăr, de frumos. Iar această viziune a fost simțită în fiecare silabă rostită în recital, în fiecare pauză dintre cuvinte, în fiecare privire care însoțea rostirea.
Evenimentul s-a bucurat de prezența domnului Mustafa Yildiz, director al Institutului Yunus Emre, și a doamnei Roxana Zidaru, președinte al Asociației Radiografia Culturală, două instituții care susțin, cu răbdare și convingere, punțile dintre culturi, nu doar în plan artistic, ci și uman.
Casa memorială „Anton Pann” nu a fost aleasă întâmplător. Ea poartă în ziduri o memorie asemănătoare – a cuvântului cântat, a poeziei născute din popor și înălțate spre universal. A fost o întâlnire între lumi aparent îndepărtate, dar în fond, înrudite prin sensibilitate și căutarea binelui interior. Recitalul „Vocea Iubirii – Yunus Emre” a fost o pauză de respirație profundă, o reamintire că poezia poate încă vindeca, uni, consola.
FIPB 2025 a găzduit, prin acest eveniment, nu doar un omagiu adus unui poet al secolelor trecute, ci un gest de prietenie între popoare. Poate că, în tăcerea de după ultimul vers, fiecare dintre cei prezenți a simțit, fie și pentru o clipă, că iubirea – ca poezie – nu are nevoie de traducere.
Credit foto: Alex Ursu
