Într-un timp al festivalurilor, al bucuriei poeziei și al întâlnirilor fertile între scriitori și cititori, există și un timp al reculegerii. Marți, 16 septembrie 2025, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române, în cadrul celei de-a XV-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie București, ne-am adunat nu doar pentru a celebra, ci și pentru a ne aminti. Virgil Tănase ar fi împlinit 80 de ani.
Am pierdut anul acesta o voce inconfundabilă a literaturii române, un scriitor cu vocația exilului și cu harul lucidității, dar în locul durerii, am ales să păstrăm recunoștința și aducerea-aminte. A fost o după-amiază senină, tăcută în gesturi și profundă în cuvinte, în care spiritul lui Virgil Tănase a fost prezent printre noi — nu în absență, ci în ecou.
Moderatorul întâlnirii, Ioan Cristescu, directorul general al MNLR, a invitat publicul, discret și cald, să pășească dincolo de biografie și cronologie, într-un spațiu în care literatura devine formă de viață prelungită.
Paul Cernat a vorbit despre scriitorul de la Paris cu inteligența fină a criticului care cunoaște contextul, dar și cu pasiunea celui care i-a citit opera nu doar cu mintea, ci și cu sufletul. A evocat figura unui autor exersat în luciditate și ironie, dar și în delicatețe, cu o operă plurivalentă – de la romane și teatru, la eseuri de forță și mărturii ale exilului interior.
Simona Modreanu a adus în discuție dimensiunea morală a operei lui Virgil Tănase – omul care nu a făcut compromisuri, scriitorul care a reușit să-și păstreze verticalitatea și în momentele cele mai complicate ale istoriei personale sau colective.
Dinu Flămând, poet, traducător și martor al epocii, a vorbit despre Tănase ca martor lucid al dislocării, un autor care și-a purtat cu demnitate și autoironie destinul de „scriitor în afara locului”. A fost o evocare tandră și vibrantă, în care prietenia, poezia și exilul s-au întâlnit firesc, ca și cum ar fi fost capitole ale aceleiași cărți.
Grădina MNLR, în acea oră a după-amiezii, a devenit un spațiu al memoriei vii. Fără discursuri ample, fără solemnitate teatrală, ci prin evocări calde, gânduri rostite simplu, și o prezență discretă a publicului – cei care l-au citit, l-au cunoscut sau pur și simplu l-au descoperit acolo, pentru prima dată. Dincolo de pierdere, rămâne cuvântul. Iar cuvintele lui Virgil Tănase sunt vii. Ele deschid drumuri, pun întrebări, tulbură, așază, luminează. Scriitorul nu moare cât timp rostirea sa continuă să existe în alții.
Virgil Tănase ar fi împlinit 80 de ani. Dar în locul unei comemorări, publicul a asistat la o celebrare a spiritului. A aflat, poate, nu cine a fost Virgil Tănase, ci ceea ce rămâne din el: o literatură care nu flatează, nu minte, nu strigă. O literatură care, cu o flacără calmă, arde și luminează deopotrivă.
Credit foto: Dan Marinescu
