În arhiva MNLR există obiecte care evocă personalitatea scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, avocat, profesor, membru al Academiei Române, primar al Capitalei, ministru și deputat.
Puțini își amintesc faptul că scriitorul a susținut, în calitate de primar, prima lege care instituia repausul duminical, care apărea la 6 martie 1897, propusă de ministrul Vasile Lascăr: „Muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu. Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaște.”
Născut în 11 aprilie 1858, a trăit intens, la intersecția a două secole, implicându-se activ în diferite probleme ale ţării.
A scris nuvele, basme, drame istorice și piese de teatru.
A crescut într-o familie modestă, cu mulți copii, a unui căruțaș ce căra grânele la Olteniţa.
,,Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile.”, mărturisea scriitorul. A reușit să își găsească un drum, studiind, luându-și licența în 1882, la Facultatea de Drept, și reușind să aibă o carieră strălucită.
Va pleca la Paris ca bursier, între 1882-1884. Tânărul sensibil, cu o constituție delicată se transformă și capătă puteri nebănuite.
După ce se întoarce în ţară, se înscrie în barou, profesează avocatura și predă la Institutul Elena Miller-Verghy, inaugurat în 1870, primul pension de fete din Bucureşti (cu clase primare şi liceu), instituţie de prestigiu a epocii.
Debutează în proză cu volumul de nuvele „Sultănica” publicat în anul 1885, primul succes literar care va culmina cu nuvela „Hagi Tudose” apărută în 1903.
Procesele în care pledează ca avocat îi aduc celebritatea. A fost apărătorul scriitorului I. L. Caragiale împotriva lui Caion.
Darul său oratoric este admirat chiar de criticul Eugen Lovinescu: „cuvintele zburau învălmăşite, icoanele ropoteau, frazele se desfăşurau şerpuitoare, deschizând privelişti largi: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.
Familia Delavrancea a trăit în centrul capitalei, într-o casă mare, boierească, pe strada Polonă, situată în spatele Școlii Centrale. Scriitorul alături de soția sa, Marya Delavrancea şi cele patru fiice: Cella, Margareta (Bebe), Niculina (Pica) şi Henrietta (Riri) erau gazdele perfecte pentru cei care îi vizitau: oameni politici, avocaţi şi artişti, scriitori, buni prieteni, cum a fost însuși scriitorul I.L. Caragiale.
Dezbaterile aprinse răsunau până în miezul nopţii, dar vocea lui Delavrancea se ridica deasupra celorlalte, după cum îl descrie impresionant un contemporan, cuvintele sale se transformau într-o adevărată simfonie: „Când vorbeşte, glasul pare un vâjâit năpraznic de copaci care se frâng în bătaia aerului răscolit, tăiat din când în când de tunete înfiorătoare. Un asemenea copac bătut de vijelie pare întreg trupul său, când la tribună, oratorul Delavrancea se frământă, se îndoaie în ritmul vorbei sale vehemente. Chiar când zâmbeşte cu bunătate senină, râsul în ochii săi furtunateci pare o rază de soare ce se strecoară printre nouri negri”.
Un loc important în interioarele caselor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX îl aveau mesele, special comandate pentru jocul de șah, pentru cărți de joc sau pentru scris.
În această casă din centrul Bucureștiului în care draperiile grele acopereau ferestrele, iar covoarele orientale podelele, exista, probabil, și un loc în care ardea mereu candela, iar lumina sa veghea asupra tuturor: era locul de rugăciune folosit de membrii familiei atunci când simțeau nevoia unui moment de liniște și de meditație.
În acest colt al casei se afla măsuța pentru cartea de rugăciune, aflată astăzi în expoziția de bază a MNLR.
Obiectul reflectă particularitățile stilului biedermeier, atașamentul față de intimitatea și confortul pe care ți le oferă casa. Are forme simple, naturale, dimensiuni reduse și un dreptunghi inserat pe suprafața plană, de dimensiunea unei cărți. Realizat din lemn de nuc, are cu o cromatică simplă care inspiră sobrietate.
Text de prezentare: Oana Oros
