Magda Isanos s-a născut la Iași, într-o zi de primăvară, la 17 aprilie 1916. A debutat la Chișinău și a murit la 28 de ani la București. În timpul vieții a publicat un singur volum, „Poezii” (1943).
La vârsta de un an și șase luni se îmbolnăvește de poliomielită. Implicarea și dragostea părinților care profesau medicina o vor salva, dar va rămâne cu o sănătate fragilă. Infirmitatea, suferința, i-au intensificat trăirile și au maturizat-o rapid. A copilărit alături de familie, în Basarabia, unde a absolvit Şcoala Eparhială de fete din Chişinău. A debutat la vârsta de 16 ani, în revista „Licurici” a liceului de băieți „Bogdan P. Hașdeu”, din Chișinău, cu poezia „Aș vrea un basm”, apoi a înființat chiar ea o revistă intitulată „Ghiocei”.
Mereu în apărarea celor slabi sau suferinzi, va studia dreptul și filosofia la Iași și va deveni avocat.
La 19 ani, în 1935, se căsătorește cu Lev Panteleev, absolvent de limbi clasice, un personaj grav și serios, asemenea celor din romanele rusești citite de Magda în copilărie. După o perioadă scurtă, divorțează.
Se îndrăgostește fulgerător. Într-o altă zi de primăvară, în anul 1939, se va căsători cu scriitorul Eusebiu Camilar alături de care va trăi intens până la moarte. Fiica sa, Elisabeta, născută în 1941, va deveni scriitoare și va păstra numele mamei sale.
În anul 1944, un bombardament sovietic distruge locuința familiei din Iași. Se vor refugia la București, unde Magda Isanos va muri în urma agravării bolii de inimă de care suferea, în casa părinților săi, din strada Popa Nan.
Antologia lirică editată postum „Ţara luminii” (1946) se află astăzi în Rotonda scriitoarelor a expoziției de bază a Muzeului Național al Literaturii Române, alături de fotografia-portret.
Magda Isanos „și-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel ţipăt, care trezeşte pe oameni la o viaţă nouă, care îi scutură şi îi sileşte să vadă frumosul.,, (Cella Serghi în articolul: „O Pasăre rară”)
O confesiune a poetei stă scrisă, astăzi, și pe placa memorială expusă de Muzeul Național al Literaturii Române, pe fațada casei în care a locuit în București, în perioada 1941-1944:
,,Stau lângă o şcoală primară. Şi în fiecare zi la amiază văd ieşind copiii… e ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul.,,
Cine a iubit mai mult primăvara decât ea, fata cu cozi lungi, îndrăgostită de viață, născută într-o zi de aprilie?
,,Sunt sora ierbii tinere de-afară
Aceleaşi seve curg într-amândouă,
Şi ne-a lăsat aceeaşi primăvară
Pe gene suferinţă, ca o rană.”
Placa de marmură a mormântului său de la Cimitirul Bellu are un epitaf pe care sunt gravate, pentru totdeauna, versurile:
„Oamenilor voiam să le las/ sufletul meu drept pâine de popas,/ drept livadă și cer./ Tuturor acelora care nu mă cer/ și nu mă cunosc, am venit să le fiu/ o candelă pentru mai târziu.”
Text: Oana Oros, muzeograf MNLR
